ÎCCJ. Recurs inadmisibil într-o cauză privind un conflict de muncă. Suprimarea căii de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigii de muncă.
Circumstanțele cauzei:
Contestatoarea a chemat în judecată societatea angajatoare solicitând Tribunalului Bacău anularea deciziei de concediere, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate, de la data deciziei contestate și până la punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive, a salariilor restante și a contribuțiilor către stat aferente acestora, inclusiv pentru zilele de concediu legal de odihnă aferente muncii prestate, precum și la plata sumei de 10 000 lei, cu titlu de daune morale.
Prima instanță a admis contestația, a anulat decizia de concediere, a obligat intimata să plătească contestatoarei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, dar a respins obligarea Societății la plata sumei de 10 000 lei, cu titlu de daune morale.
Împotriva sentinței Tribunalului, ambele părți au formulat apel, respinse ca nefondate de Curtea de Apel Bacău.
Împotriva deciziei, societatea a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 5, 6 și 8 C. pr. civ., solicitând casarea deciziei și rejudecarea de către instanța de recurs .
Contestatoarea a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, în principal și ca nefondat, în subsidiar.
Soluția ÎCCJ:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Recursul are ca obiect o decizie civilă pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în apel, într-un litigiu de muncă, fiind incidente prevederile art. 483 alin. (2) C. pr. civ., potrivit cărora: ”Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…) privind (…) conflictele de muncă (…)”, din care rezultă că legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigiile de muncă.
Ca atare, Înalta Curte, în baza art. 496 alin (1) C. pr. civ., a respins recursul ca inadmisibil, întrucât recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar fi de natură să încalce principiul legalității căilor de atac reglementate de art. 457 C. pr. civ. Soluția este definitivă. (Decizia nr. 131/28.01.2026 ÎCCJ din 28 ianuarie 2026)
Avocat Andreea Mârcă
Judecătoria Bacău. Exceptia lipsei calitătii procesuale active admisă. Calitatea de mostenitor. Vocatie succesorală si acte de acceptare a succesiunii în cadrul termenului legal de optiune.
Premisele cauzei
Reclamanții au solicitat dezbaterea moștenirii după tatăl lor, nulitatea parțială a certificatului de moștenitor emis pe numele pârâtelor, atribuirea bunurilor succesorale în lotul lor, cota acestora fiind net superioară, cu sultă către pârâte. La primul termen, pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale active, motivând că reclamanții nu au acceptat expres sau tacit moștenirea în cadrul termenului legal de opțiune. Reclamanții, de asemenea au invocat în apărare, calitatea de fii ai defunctului, ceea ce implică vocația succesorală legală în calitate de descendent de gradul I.
Notă: Raportat la dispozițiile art. 1103 C.civ., termenul de opțiune succesorală se exercită în termen de 1 an de la data deschiderii moștenirii. Acceptarea moștenirii poate fi expresă sau tacită, iar raportat la dispozițiile art. 1112 C. civ. este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală, prin acceptarea moștenirii sau renunțarea expresă la moștenire, în termenul de 1 an prevăzut la art. 1103.
Soluția instanței
Calitatea de moștenitor implică, pe lângă vocație succesorală și efectuarea unor acte de acceptare a moștenirii în cadrul termenului legal de opțiune.
Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă indirect dar neîndoielnic intenția sa de acceptare a moștenirii.
Instanța constată că reclamantul nu a invocat și nici nu a probat săvârșirea unor acte tacite de acceptare a succesiunii.
Neavând calitate procesuală activă în capătul din cerere privind dezbaterea succesiunii, reclamanții nu au calitate procesuală activă nici față de capătul din cerere având ca obiect anulare parțială certificat de moștenitor (fiind terți desăvârșiți față de acest act, iar nulitatea invocată este relativă, nu absolută, cum indică reclamanții, interesul protejat fiind personal, nu public).
Pentru aceste considerente, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâte și va respinge cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Sentința instanței de fond a rămas definitivă, apelul reclamanților fiind respins ca nefondat. (Hotărârea nr. 4432/2021 din 06.10.2021 pronunțată de Judecătoria Bacău, cod RJ 4797g648)
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Judecătoria Bacău. Respingerea cererii de internare medicală nevoluntară ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă
Prin sentința pronunțată, instanța a respins cererea petentului M.C. de internare medicală nevoluntară a intimatei R.M. și a admis excepția lipsei calității procesuale active a petentului raportat la dispozițiile art. 248 alin (1) C.proc.civ., reținând că, în prealabil, s-a constatat că se solicită internarea medicală nevoluntară a intimatei, iar aceasta din urmă nu face obiectul unei cauze penale în curs, astfel că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, Lege care stabilește calitatea procesuală activă în cazul cererilor având ca obiect internare nevoluntară.
Așadar, dispozițiile art. 54 din Legea 487/2022 referitoare la procedura internării nevoluntare arată că ”o persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăște că persoana suferă de o tulburare psihică și consideră că: a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane; b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat”.
Conform art. 58 alin (1) din Legea nr. 487/2002, ”medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse și după aprecierea oportunității internării nevoluntare, are obligația de a informa imediat persoana respectivă și reprezentantul legal al acesteia cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric, precum și cu privire la propunerea de a o supune internării nevoluntare …”, iar potrivit art. 61 alin. (1) din Legea 487/2002 ”propunerea de internare nevoluntară, întocmită potrivit prevederilor art. 58, este analizată de către o comisie special constituită în acest sens, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă.” (Hotărârea nr. 6684/2025 din 13.11.2025 pronunțată de Judecătoria Bacău, cod RJ 46g72779e)
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Judecătoria Onesti. Competenta stabilirii locuintei minorului în România prin ordonantă presedintială în caz de resedintă în alt stat UE
Circumstanțele cauzei
Părțile au calitatea de soți, au împreună un copil minor în vârstă de 6 ani, de 5 ani sunt rezidenți în Belgia, au revenit în țară în vacanța anuală, reclamanta a refuzat întoarcerea sa împreună cu minorul în statul de reședință, ulterior și la scurt timp introduce acțiunea de divorț la o instanță din țară și implicit o cerere pe cale de ordonanță președințială având ca obiect stabilire locuință minor și stabilire pensie întreținere.
La primul termen, pârâtul invocă excepția necompetenței generale a instanțelor române prin raportare la reședința obișnuită a minorului și prevederile Regulamentului UE 1111/2019, a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 și Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 523/2007.
Soluția instanței de judecată
Instanța de judecată a reținut faptul că, deși în prezent minorul se află în România, reședința obișnuită a acestuia este în Belgia, astfel că elementul de extraneitate este reprezentat de reședința obișnuită a minorului.
Totodată, instanța a reținut că, obiectul cauzei este circumscris autorității părintești și prezintă elemente de extraneitate, astfel că sunt incidente prevederile Regulamentului (UE) 1111/2019 care se aplică cu prioritate față de normele de drept intern, astfel cum rezultă din prevederile art. 1065 C.proc.civ.
Cu toate acestea, instanța de judecată a avut în vedere prevederile art. 15 din Regulament potrivit cărora ”în cazuri urgente, chiar dacă instanța dintr-un alt stat membru este competentă să soluționeze cauza pe fond, instanțele dintr-un stat membru au competența de a lua măsuri provizorii, inclusiv asiguratorii, care pot fi prevăzute de dreptul acestui stat membru în ceea ce privește: (a) un copil care se află în acest stat membru”.
În consecință, instanța de judecată a apreciat că este competentă să soluționeze cauza și a respins excepția de necompetență generală invocată ca neîntemeiată. (Încheiere de şedinţă din 07.08.2025 pronunțată de Judecătoria Onești, cod RJ e94d6d523)
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Desemnarea unui curator special pentru reprezentarea unei persoane puse sub interdictie la încheierea actului de lichidare si la solutionarea procedurii succesorale
Studiu de caz:
Spre exemplu, mama care are calitate de tutore a fiicei puse sub interdicție printr-o sentință judecătorească solicită desemnarea unui curator special pentru soluționarea procedurii succesorale ulterior decesului soțului său, tatăl persoanei ocrotite.
Analiză:
Se constată așadar că, între fiica pusă sub interdicție și tutorele său numit prin sentință definitivă există interese contrare, motiv pentru care se impune numirea unui curator special potrivit dispozițiilor art. 150 Cod civil.
Potrivit art. 113 alin. 1 lit. f. C.civ., rezultă că nu poate fi tutore ”cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale interzisului judecătoresc nu ar putea îndeplini sarcina tutelei ”, ceea ce înseamnă că și curatorul special care va fi desemnat să reprezinte interesele persoanei puse sub interdicție, nu poate să fie o persoană care să aibă interese contrare cu cele ale interzisului judecătoresc. Este foarte important ca, în momentul în care se propune instanței o anumită persoană a fi desemnată curator special, aceasta să nu figureze cu fapte penale, să prezinte o stare de sănătate optimă, pe scurt, să prezinte toate garanțiile morale și materiale pentru a îndeplini această sarcină. Persoana desemnată curator special va avea obligația reprezentării persoanei puse sub interdicție în vederea realizării și încheierii tuturor operațiunilor de lichidare a regimului bunurilor supuse împărțelii și va fi autorizată la întocmirea, pentru persoana pusă sub interdicție, a tuturor actelor necesare soluționării procedurii succesorale după autorul său (persoana decedată).
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Acordarea cheltuielilor de judecată când debitorul obligatiei de întretinere achiesează la pretentiile creditorului obligatiei de întretinere si solicită exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată
Privitor la creditorul obligației de întreținere, art. 524 Cod Civil prevede că ”are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale”, iar art. 525 alin. (1) Cod civil prevede că ”minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”.
În ceea ce privește debitorul obligației de întreținere, art. 527 alin. (1) C.civ. dispune că ”poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace”, iar potrivit alin (2) ”la stabilirea mijloacelor celui ce datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale”.
Nevoile de creștere și educare ale unui minor sunt prezumate de lege conform art. 525 alin. (1) C.civ., iar prezumția trebuie răsturnată de partea interesată prin ample probatorii ce vor fi administrate în fața instanței de judecată.
Stabilirea unei obligații de întreținere în sarcina debitorului trebuie așadar să fie în deplină concordanță cu interesul superior al minorului, motiv pentru care pensia se va stabili prin raportare la dispozițiile art. 529 alin. (2) C.civ.
Privind acordarea cheltuielilor de judecată când debitorul obligației de întreținere achiesează la pretențiile creditorului obligației de întreținere și solicită exonerarea sa de la plata cheltuielile de judecată, se vor avea în vedere următoarele:
Dispozițiile art. 454 C.proc.civ. prevăd că ”pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se află de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1522 alin (5) din Codul civil rămân aplicabile.”
Aceste dispoziții nu pot fi aplicabile unei cereri de chemare în judecată având ca obiect stabilire pensie de întreținere, întrucât se apreciază că acesta ( obiectul acțiunii) face parte din categoria unui litigiu nesusceptibil de procedura punerii în întârziere, iar Înalta Curte de Casație și justiție vine în sprijinul acestei chestiuni, prin Decizia nr. 21/2022 [1], prin care a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de apel Galați și, în consecință, a stabilit că ”În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului.”
Rezolutiunea contractului de întretinere. Proba neexecutării obligatiei de întretinere în lumina dispozitiilor art. 2263 C.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 2263 C.civ., ”Contractul de întreținere încheiat pe o perioadă determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepția cazului în care creditorul întreținerii decedează mai devreme. Atunci când comportamentul celelalte părți face imposibilă executarea contractului în condițiile conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea. În cazul prevăzut la alin. (2), precum și atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță, dispozițiile art. 1552 nefiind aplicabile. Orice cauză contrară este considerată nescrisă. Dacă rezoluțiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2) sau (3), oferta de întreținere făcută de debitorul pârât după introducerea acțiunii nu poate împiedica rezoluțiunea contractului. În cazul în care rezoluțiunea se pronunță pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2) sau (3), debitorul în culpă nu poate obține restituirea prestațiilor de întreținere deja executate. Dreptul la acțiunea în rezoluțiune se transmite moștenitorilor. Rezoluțiunea contractului de întreținere nu se poate cere pentru motivele prevăzute la art. 2261 alin (1).”
În ceea ce privește proba neexecutării obligației de întreținere, instanța de judecată va avea în vedere regulile aplicabile în materia răspunderii civile contractuale, întrucât în cazul obligațiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor și debitor, în sensul în care mai întâi creditorul trebuie să dovedească existența creanței, după care neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedește executarea sau o cauză de exonerare. De altfel, neexecutarea fiind un fapt general negativ nu ar putea fi dovedită, fiind în sarcina părții adverse să dovedească faptul pozitiv contrar. Culpa în neexecutarea obligației se prezumă prin simplul fapt al neexecutării (art. 1548 C.civ.)
Dacă din administrarea probatoriului va rezulta faptul că debitorul obligației de întreținere nu și-a îndeplinit nicio obligație asumată prin contractul de întreținere, nefiind făcută dovada contrară și totodată sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța de judecată va desființa retroactiv contractul și va repune părțile în situația anterioară încheierii contractului de întreținere. Elementul esențial în stabilirea de către instanța de judecată a oportunității rezoluțiunii contractului de întreținere constă în analizarea gravității neexecutării obligației asumate, apreciată în raport de obligațiile contractuale stipulate prin voința părților.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Inadmisibilitatea unei cereri de schimbare a numelui de familie al copilului minor în cadrul unui proces de divort
Studiu de caz:
Minor rezultat în cadrul mariajului părților, mama solicită accesoriu divorțului ca minorul să nu mai poarte numele tatălui, motivând chestiuni subiective (un nume diferit pe viitor de al mamei, întrebări indiscrete din partea colegilor de școală ai minorului etc.).
Analiză:
Potrivit art. 1 din OG 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe calea administrativă a numelui persoanelor fizice, ”Numele cuprinde numele de familie și prenumele”, iar potrivit art. 2 alin. 1 din același act normativ ”numele de familie se dobândește prin efectul filiației și se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege”. Potrivit art. 3 din același act normativ, ”numele se poate schimba pe cale administrativă, în condițiile prezentei ordonanțe.”
Din textele legale redate mai sus, rezultă că numele de familie al unei persoane fizice se dobândește prin efectul filiației și se schimbă în două moduri: 1) de drept, în cazul modificărilor de stare civilă (căsătorie, divorț, adopție) și 2) pe cale administrativă, procedură reglementată de OG 41/2003 și doar pentru motive temeinice, dar nu și pe calea unei acțiuni în instanță.
Textul de lege menționat arată în dispozițiile art. 8 că schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau separat, pentru motive temeinice. În acest scop, cererea de schimbare a numelui se publică în extras în Monitorul Oficial al României Partea a III-a, prin grija și pe cheltuiala solicitantului. Ulterior, Serviciul public județean verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Ordonanță și, după analizarea temeiniciei cererii, precum și a opozițiilor făcute, propune motivat Președintelui Consiliului Județean emiterea dispoziției de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii.
Raportat la prevederile legale de mai sus, cererea privind schimbarea numelui de familie al unui copil minor în cadrul unui proces de divorț va fi respinsă de instanța de judecată ca inadmisibilă.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Autorizarea instantei de tutelă pentru ocrotirea drepturilor minorilor în cadrul lichidării regimului bunurilor succesorale după unul dintre părinti
Studiu de caz: tatăl decedat, mama/soție supraviețuitoare, doi copii minori rezultați în cadrul mariajului, bunuri succesorale.
Analiză: Chiar dacă mama nu ar întreprinde nimic care să îi vatăme pe minori în interesele lor și ar susține în mod corect interesele acestora, în situația în care la moștenirea unui părinte decedat vin în concurs soția supraviețuitoare și copiii, se consideră că atât minorii cât și părintele au fiecare un interes propriu care ar putea intra în conflict cu interesele celuilalt și de aceea se solicită autorizarea instanței de tutelă pentru întocmirea tuturor actelor necesare dezbaterii succesorale și implicit numirea unui curator special.
Este admisibilă o astfel de cerere datorită faptului că, pentru încheierea valabilă a unor certificate de moștenitori de către minori este nevoie de autorizarea instanței de tutelă, în vederea ocrotirii drepturilor copiilor, actele de acceptare a moștenirii și lichidarea regimului bunurilor succesorale neputând fi încheiate de către aceștia decât cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și cu autorizarea instanței de tutelă.
Așadar, mama (soția supraviețuitoare) va solicita instanței de judecată să autorizeze participarea minorilor la dezbaterea succesiunii după tatăl lor pentru declararea masei succesorale, pentru declararea și semnarea declarației de acceptare a succesiunii legale în cota prevăzută de lege, pentru participarea la ședințele de dezbatere a succesiunii, pentru semnarea actelor notariale, a certificatelor de moștenitori, dar și a oricăror cereri sau declarații necesare dezbaterii succesiunii.
În baza dispozițiilor art. 144 C.civ., operațiunile de dezbatere succesorală fac parte din cele prevăzute de legiuitor și încadrate ca fiind acte de dispoziție, iar potrivit art. 145 C.civ., toate acțiunile de dezbatere succesorală prezintă un folos neîndoielnic pentru persoanele ocrotite (minorii), întrucât patrimoniul acestora urmează a se majora. Pentru aceste considerente și în completare cu dispozițiile art. 501 alin. 1 C.civ. și art. 502 C.civ., instanțele de judecată vor admite o astfel de cerere și vor autoriza pentru minori întocmirea tuturor actelor necesare dezbaterii succesorale după defunct.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Scurte consideratii privind modalitatea în care instanta de tutelă stabileste programul de mentinere legături personale dintre părintele nerezident si minor
În cadrul unui proces este imperios ca instanța de minori și familie să aibă în vedere interesul superior al minorului, atunci când se pronunță cu privire la raporturile dintre părinți și copii. Conform art. 401 C.civ. și art 17 din Legea 272/2004, părinții separați de copilul lor au dreptul la legături personale cu acesta, iar copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Însă textele menționate anterior nu stabilesc modalitatea concretă de realizare a acestui drept, dar din reglementarea existentă rezultă implicit că exercitarea dreptului devenit litigios trebuie făcută într-o asemenea modalitate încât să nu se ajungă la îngrădirea lui. Este deosebit de important să se rețină că păstrarea relațiilor personale dintre părintele nerezident și copil este atât un drept al minorului, cât și al părintelui cu care acesta nu locuiește. Evident că, pentru menținerea acestor legături firești, este necesar în mod absolut ca părintele să își dorească și să solicite instanței în cadrul unui proces menținerea relațiilor personale cu minorul.
Părintele nerezident este creditorul dreptului de a menține legături personale cu minorul, iar părintele rezident este debitorul obligațiilor corelative, fiind ținut să asigure primului realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege.
Derularea unui program de legături personale ale părintelui nerezident este esențială pentru o dezvoltare normală a copilului, însă programul trebuie să fie realizat de o manieră care să permită ambilor părți aducerea acestuia la îndeplinire și nu trebuie să interfereze sub nicio formă cu activitățile esențiale ale minorului (activități educative desfășurate la școală/ grădiniță, activități extrașcolare asupra cărora ambii părinți au agreat anterior, orele de somn etc.)
Programul pe care instanța de tutelă îl va stabili, în fiecare caz în parte, trebuie așadar să fie echilibrat și rațional și trebuie să dea eficiență dreptului copilului de a avea legături personale cu părintele nerezident, iar celălalt părinte (cel cu care copilul locuiește efectiv) trebuie să coopereze pentru a asigura în mod categoric un mediu optim de creștere și educare al copilului, în care ambii părinți să fie prezenți.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Judecătoria Bacău. Respingere sesizare Parchet privind emiterea unui ordin de protectie ca neîntemeiată. Respingere contestatie ordin provizoriu ca rămasă fără obiect.
Circumstanțele cauzei
Părțile au calitatea de foști soți, au împreună doi copii minori, locuiesc și gospodăresc într-un imobil închiriat, iar pe fondul unor tensiuni preexistente s-a emis inițial un ordin de protecție provizoriu împotriva soțului și s-a dispus evacuarea sa temporară din imobilul locuința comună, reintegrarea soției în locuința comună și obligarea soțului-pârât să păstreze o distanță de 50 de metri atât față de reclamantă, de locuința părților, cât și de locul de muncă al acesteia.
Ordinul de protecție provizoriu a fost confirmat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, instanța fiind sesizată cu cererea de emitere a ordinului de protecție pentru reclamantă.
Pârâtul a formulat contestație împotriva ordinului de protecție provizoriu, cauzele fiind conexate.
Soluția instanței de judecată
În ceea ce privește cererea principală (ordinul de protecție solicitat prin Parchet), instanța a reținut că cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât alegațiile acesteia cu privire la presupuse amenințări și agresiuni fizice pe care pârâtul i le-ar fi adresat și le-ar fi exercitat, cum că ar fi amenințat-o cu moartea și ar fi tras-o de păr, nu au fost probate de către reclamantă, deși sarcina probei îi revenea.
Instanța apreciază că ordinul de protecție este un instrument care poate fi utilizat în regim de urgență pentru a înlătura un pericol iminent la care victima poate fi expusă. Cu toate acestea, dispunerea unei asemenea măsuri constituie o veritabilă ingerință asupra drepturilor fundamentale ale celui împotriva căruia se emite ordinul de protecție, astfel încât judecătorul trebuie să analizeze cu atenție în ce măsură există și subzistă o stare de pericol iminent.
Instanța reține și că emiterea unui ordin de protecție presupune intervenția bruscă a autorităților asupra dreptului la viața privată a persoanelor, prin îngrădirea extremă a unor drepturi, până la suprimarea temporară a acestora, care nu poate avea loc decât în condiții excepționale, când, în lipsa intervenției, se poate intui existența unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a vieții persoanei agresate, generate de violența agresorului, manifestată în diferitele modalități descrise de lege.
Având în vedere că, raportat la probele administrate înscrisuri, interogatoriu, depoziții de martori), pârâtul în acest moment nu poate fi considerat un pericol pentru fosta soție și că nu se impune din acest motiv reglementarea relațiilor familiale în procedura specială reglementată de Lege, instanța va respinge cererea de emitere a ordinului de protecție, ca neîntemeiată.
Aspecte practice privind contributia sotilor la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
Până la proba contrară, se prezumă că soții în timpul mariajului au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor ce compun masa de împărțit (art. 357 alin. 2 teza II C.civ.). Temeiul juridic al comunității de bunuri îl constituie nu numai existența căsătoriei, ci și participarea fiecăruia dintre soți prin muncă sau prin mijloacele sale la dobândirea și conservarea bunurilor comune, stabilindu-se cota parte ce revine fiecăruia dintre soți și prin raportare la întreaga durată a căsătoriei, soluție ce se impune pentru a nu se ajunge la inechități.
Așadar, cotele fiecărui soț pot fi inegale dacă aportul acestora la dobândire și conservare este diferit, prezumția unor cote egale aplicându-se doar în lipsa unor elemente care să permită determinarea contribuției fiecărui soț.
Determinarea cotei de contribuție se face prin raportarea efortului financiar și material al soților, la întreaga durată a mariajului și la toate obligațiile de natura căsătoriei, în virtutea principiului unicității cotei de contribuție. Comunitatea de bunuri este o masă de bunuri afectată întâmpinării sarcinilor comune ce revin soților în cadrul căsătoriei, iar reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți nu-și are temeiul principal în considerații de ordin patrimonial, ci în comunitatea de interese ale soților în cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor lor personale și nu invers.
Este important a se reține că, pentru considerente de echitate între foștii soți, în cazul în care între ei a intervenit de-a lungul mariajului o înțelegere privind situația în care unul obține venituri, iar celălalt se preocupă de bunul mers al gospodăriei și implicit și de creșterea copiilor, cu ocazia partajării bunurilor comune aceste înțelegeri nu pot fi eludate o dată cu degradarea relațiilor dintre părți, astfel încât să afecteze cota de contribuție legală. Pe de altă parte, tot pentru considerente de etică și echitate, deși creșterea copiilor implică efort susținut și sacrificii, această contribuție nu poate fi absolutizată, întrucât soțul care realizează venituri, având un loc de muncă, contribuie în acest mod la creșterea și educarea copiilor, asigurând suportul financiar în acest scop, fiind totodată privat, din motive neimputabile, de posibilitatea de a fi mai mult timp alături de copii. Însă, pe măsură ce copiii cresc, dobândind progresiv autonomie, părintele care i-a supravegheat permanent, se poate implica și în activități lucrative și trebuie de asemenea să contribuie la întreținerea familiei și dobândirea bunurilor comune.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Cand se ridica panzele pe furtuna sau ce este de facut pentru a trece mai usor printr-un divort
Un divorț poate fi o experiență traumatizantă, dar are și o parte bună, respectiv o ușă deschisă către un nou început care va fi atât de bun pe cât se creează de fiecare, dacă persoana în cauză se înarmează cu răbdare și curaj, își înfruntă temerile, nesiguranța și ia totul cu calm. Principalele motive de divorț ar fi (într-o ordine aleatorie) relațiile extraconjugale, adicțiile de orice fel, comunicarea defectuoasă între parteneri, problemele financiare, abuzul fizic și emoțional, anturajul nepotrivit, implicarea familiei extinse etc.
Când mariajul este pe ducă și deja s-a promovat divorțul, chiar dacă între soți există disensiuni, ambii trebuie să se protejeze pe ei înșiși, pe partenerul de care se separă, dar mai ales pe copii (dacă aceștia există) pentru că, acolo este punctul cel mai vulnerabil. Copiii au dreptul să știe de decizia de separare, ei oricum percep situația dintre părinți exact în modalitatea în care se întâmplă. Cel mai important este ca cei mici să fie asigurați că sunt iubiți în egală măsură de ambii părinți, iar aceștia nu trebuie să se denigreze unul pe altul în fața copiilor. Este adevărat că atunci când deja se ajunge la divorț, motivele de dispreț pot fi multe, dar răzbunarea, capcanele pe care le aruncă unul altuia, jignirile și agresivitatea de orice fel, fac situația și mai grea dar și mai complicată. Până la urmă, indiferent de situație și de orice motiv care a determinat separarea, ambii soți înfruntă dezamăgirea într-un fel sau altul. Dacă nu se poate salva nimic din mariaj, măcar trecerea prin procesul de divorț să fie mai suportabilă și cât mai puțin dureroasă, cu precădere în situația în care există copii. În fond, ambii părinți trebuie să acorde prioritate celor mici. Copiii nu au nevoie de a fi copleșiți cu daruri, vacanțe, dar au nevoie de a-și vedea părinții purtându-se cu maturitate, respect și bun-simț, pentru că într-un astfel de moment de răscruce pentru ei, ceea ce contează cu adevărat pentru dezvoltarea lor emoțională este conexiunea și iubirea părinților pentru ei.
Procesul de divorț, ba chiar divorțul în sine cu tot ce implică el, nu trebuie neapărat să fie în coșmar, iar cabinetul avocatului sau sala de judecată nu trebuie transformată într-un ring de box al injuriilor și acuzațiilor mai mult sau mai puțin fondate. Se poate trece printr-o astfel de situație și cu calm, maturitate, înțelepciune, curaj și decență și fără a transforma copiii în mingi de ping-pong între părinți, pentru că, în caz contrar această experiență pe care micuții oricum nu și-au dorit-o, își va pune o pecete adâncă asupra dezvoltării lor psiho-emoționale. Afecțiunea părintească reprezintă un element de echilibru în viața oricărui copil contribuind la crearea unui climat pozitiv de dezvoltare, iar părinții trebuie în mod imperativ să țină cont de interesul superior al copiilor lor atunci când decid că relațiile matrimoniale sunt grav și iremediabil vătămate, iar mariajul nu mai poate continua.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Particularitatile atribuirii contractului de inchiriere in caz de divort
Contractului de închiriere, ca variațiune a contractului de locațiune, îi sunt aplicabile dispozițiile speciale ale legislației locative (Legea 114/1996 a locuinței, cu modificările și completările ulterioare și OUG nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, cu modificările și completările ulterioare) și în completare, cele prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 1778 alin. 2 C.civ., diferența dintre aceste contracte fiind obiectul specific al contractului de închiriere, respectiv suprafața locativă transmisă în folosință, cu plată.
Realitatea zilelor noastre arată că, din ce în ce mai multe familii optează pentru închirierea unui spațiu locativ, pe o perioadă determinată sau nedeterminată, dar tot statisticile arată că, din ce în ce mai multe cupluri aleg să se separe prin divorț și evident că se pune problema locuinței închiriate. Așadar, legislația în vigoare prevede faptul că, în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare dintre soți are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre aceștia este titularul contractului. Legiuitorul a prevăzut în dispozițiile art. 323 alin. 1 C.civ. și că dreptul locativ se aplică chiar și în cazul în care contractul a fost încheiat înainte de căsătorie.
După divorț, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de ambii foști soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere este atribuit de instanța de judecată unuia dintre ei, ținându-se cont de anumite criterii, precum: interesul superior al minorilor, la care părinte s-a stabilit locuința copiilor, culpa fiecăruia în destrămarea relațiilor matrimoniale, de veniturile fiecărei părți, dar și de posibilitățile locative ale acestora (art. 324 alin 1 C.civ.). Menționăm că solicitarea de atribuire a beneficiului contractului de închiriere poate fi făcută de partea interesată printr-un capăt de cerere accesoriu divorțului.
De reținut că soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, dar nu și în cazul în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Iar dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit anterior beneficiul contractului de închiriere (art. 324 alin. 2 C.civ.). Subliniem faptul că atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face obligatoriu cu citarea locatorului și produce efecte juridice față de acesta, de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă (art. 324 alin 3 C.civ.).
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Judecătoria Bacău. Necompetenta generală a instantelor judecătoresti privind desemnarea unui curator special pentru minor în cazul dezbaterii succesiunii notariale după un părinte decedat
Circumstanțele cauzei.
Reclamanta a solicitat instanței instituirea curatelei speciale prin numirea unui curator pentru fiica minoră ”în vederea formalităților privind dezbaterea moștenirii după defunctul (n.r. tatăl minorei), precum și în fața oricăror instituții publice, pentru a reprezenta minora, a îndeplini formalitățile necesare și semnării în numele minorei, cât și în vederea preluării creditelor bancare încheiate cu BRD și Credit Europe Bank.”
A motivat în drept cererea pe dispozițiile art. 150 C.civ. și a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Hotărârea instanței și motivarea.
Analiza dispozițiilor art. 150 alin. (1) și (2) C.civ. conduce la concluzia că acestea prevăd numirea unui curator special pentru îndeplinirea oricărui act juridic, mai puțin cele cerute de parcurgerea procedurii succesiunii, dacă există conflict de interese între tutore și minor sau când tutorele nu poate încuviința ori îndeplini un act în numele minorului.
Când aceleași motive temeinice se constată de notarul public în cadrul procedurii succesorale în care se discută calitatea de moștenitor a minorului, conform art. 159 alin. (3) C.civ., acesta poate numi provizoriu un curator special a cărui desemnare trebuie verificată de instanța de tutelă ce poate fie să valideze persoana desemnată de notar, fie să o înlocuiască cu alta.
Potrivit art. 229 alin. 3.2 din Legea 71/2011 ”Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanță.”
Decizia nr. 795/2020 din 4.11.2020 a Curții Constituționale a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că doar dispozițiile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil sunt neconstituționale, dispozițiile art. 229 alin. (3) ind. 2 din Legea 71/2011 fiind în continuare constituționale.
Instanța a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești invocată din oficiu privind desemnarea unui curator special pentru minor în vederea dezbaterii moștenirii notariale, după tatăl defunct. (Soluție dispusă prin Încheiere de Judecătoria Bacău, la data de 8 ianuarie 2024)
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Prevenirea sindromului alienării părintesti prin stabilirea si respectarea programului de legături personale ale copilului cu părintele nerezident
Fiecare copil este unic, are propria personalitate, evoluție și ritm de dezvoltare, iar neliniștea și conflictul dintre părinți sunt pe deplin resimțite, fiind foarte important ca fiecare copil să păstreze o relație de calitate cu fiecare dintre ei.
Pentru a putea preveni efectele sindromului alienării parentale, trebuie stabilit și respectat un program de legături personale, întrucât copilul are nevoie de timp și de afecțiune din partea părintelui cu care nu locuiește, pentru a construi o relație bazată pe propriile percepții, afecțiunea fiecărui părinte reprezentând un element de echilibru în viața lui.
Existența unei situații conflictuale între părinți nu trebuie să afecteze relația fiecăruia cu minorul, nu acesta trebuie să poarte povara disputelor dintre părinți, copilul trebuie protejat de astfel de atitudini, părinții având obligația morală față de copil de a se abține de la manifestări, inclusiv imputații, reproșuri aduse celuilalt părinte, care ar putea afecta echilibrul copilului.
Totodată, transferul de la un părinte la celălalt nu este niciodată simplu și atmosfera în care se desfășoară preluarea/predarea este extrem de importantă pentru copil.
Respectarea interesului superior al copilului trebuie să fie preocuparea de bază a ambilor părinți, iar trecutul comun al acestora nu trebuie să estompeze prioritățile copilului și drepturile lui, deoarece mai întâi de toate copilului îi aparține dreptul de avea legături personale cu fiecare părinte, iar negarea acestui drept poate produce traume profunde atât în plan emoțiomal, cât și psihic.
În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reamintit că în cauzele de acest fel „examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesele copilului au întotdeauna o importanță fundamentală” (cauza Johnson împotriva Norvegiei) , că „interesul copilului trebuie considerat primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile părintești în interesul superior al copilului” (Hot. Guahore împotriva Franței, nr. 40031/98).
Programul de legături personale trebuie să fie echilibrat și rațional, fără a aduce atingere chiar dreptului copilului de a avea relații personale și contacte directe cu părintele nerezident, ceea ce ar fi de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală ori socială a minorului și fără a se face doar o aplicare formală a dispozițiilor legale, fără a se ține seama și de interesul superior al copilului, deoarece orice copil are nevoie de grija și afecțiunea directă a ambilor părinți, pentru a nu suferi traume emoționale ce i-ar afecta personalitatea în curs de formare și, implicit, viitorul său ca persoană, aceasta fiind rațiunea pentru care în Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, s-a consacrat dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi și de a avea cu ambii relații personale și contacte directe, în mod regulat, chiar dacă aceștia își au reședința stabilită în locații diferite.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lafargue contra României, cauza Iosub Caras contra României, cauza Ignaccolo-Zenide contra României ) s-a recunoscut că pentru un părinte și pentru copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți se destramă.
În același timp, instanța de tutelă trebuie să aibă în vedere atât art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cât și jurisprudența europeană, care a stabilit că legăturile personale dintre părinte și copil reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți nu mai există, iar măsurile interne, inclusiv hotărârile instanței, care ar împiedica o astfel de relație, constituie o ingerință în dreptul la viața familială.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Pozitionarea cursorului eticii sau până unde suntem gata să mergem pentru a apăra un client
Mereu am susținut că avocatura este cea mai nobilă dintre profesiile juridice, iar asta obligă la sinceritate și asumare. Între paginile dosarelor se află povești, se trasează destine și se iau decizii care afectează în mod iremediabil pe cei în cauză.
Gândul fiecărui avocat de bară este de a câștiga procesul și astfel se pune la bătaie tot arsenalul de ași prin gestionarea cât mai eficientă a probelor. Dar până unde suntem gata să mergem pentru a ne apăra clientul, mai mult cu cât știm că nu are dreptate? Ce mijloace suntem într-adevăr capabili să alocăm? Oare scopul scuză mijloacele?
Fiecare plasează cursorul eticii unde dorește. Trebuie pur și simplu să ne putem asuma consecințele cuvintelor și a acțiunilor noastre, întrucât o dată aruncate în joc (în fața instanței sau a organului de cercetare penală), foarte adesea, nu mai există cale de întoarcere. Cumva minciuna, alterarea adevărului sau omisiunea nu sunt contrare moralei și aici mă refer la percepția fiecăruia asupra a ceea ce este drept și nedrept sau bine și rău. Pentru că ceea ce este rău pentru unii nu este neapărat rău pentru alții, la fel cum o cerere în instanță poate părea logică și necesară pentru unii și ilogică sau neconcludentă pentru partea adversă. Când nu există o intenție deliberată de a induce în eroare o parte sau instanța însăși, este greșit să calificăm actul drept minciună sau inducere în eroare. Frontiera este uneori poroasă, datorită anumitor circumstanțe. Teama de consecințe este cea care va dicta modalitatea de abordare a fiecărei spețe în parte și va dicta abordarea pe care o vom alege. Obiectivul meu nu este de a încerca o dezbatere filozofică, din contră. Este o întrebare pertinentă și este preferabil ca fiecare avocat care își respectă profesia să și-o adreseze: oare scopul scuză mijloacele?
Eu predic un adevăr în ciuda tuturor obstacolelor, asumându-mi de fiecare dată consecințele acestui fapt. Este de acceptat și abordarea că fiecare context dictează directiva, ceea ce înseamnă că uneori este necesară adaptarea la o anumită situație. Se pune problema de a ști unde se stabilește granița între ce considerăm noi necesar și ce consideră societatea necesar. Cine poate să judece cu adevărat, la urma urmei?
Un posibil răspuns ar fi conștiința fiecăruia, etica fiecăruia dintre noi avocații, iar în cele din urmă etica reprezintă motorul profesiei. Fără etică suntem pierduți! Fără o strategie ne lăsăm în seama norocului. Cu o strategie și o pregătire temeinică ne facem din noroc un aliat și putem canaliza toate șansele de partea noastră, fără a segmenta în mod deliberat informații care ar putea aduce (deși nu mereu este o regulă) avantajele urmărite de și pentru clientul nostru.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Noutăti în materia ordinului de protectie
Alin. 1 al art. 38 din Legea nr. 217/22 mai 2003 (republicată) pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, a fost completat de art. 1 din Legea 114/9 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 402 din 10 mai 2023, astfel:
„k) interdicția pentru agresor de a încasa alocația de stat pentru copii și încuviințarea încasării acesteia de către părintele /persoana căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința acestuia. Interdicția se comunică, de îndată, agenției naționale pentru plăți și inspecția socială sau a municipiului București, după caz. Alocația este încasată de părintele/persoana beneficiar/beneficiară al/a măsurii de protecție pe durata valabilității ordinului de protecție și atât timp cât i-a fost încredințat copilul sau în situația în care copilul are stabilită reședința la acesta/aceasta.”
Art. 39, capitolul V din Legea nr. 217/22 mai 2003 (republicată) pentru prevenirea și combaterea violenței domestice a fost modificat de punctul 1, articol unic din Legea nr. 240/19 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 669 din 20 iulie 2023, astfel:
„(1) Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 12 luni de la data emiterii ordinului .
(2) Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului.”
Art. 45, alineatul 3 din Legea nr. 217/22 mai 2003 (republicată) pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, capitolul V a fost modificat de punctul 2, articol unic din Legea nr. 240/ 19 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 669 din 20 iulie, astfel:
„(3) Apelul se judecă cu citarea părților. Dispozițiile art. 42 alin (1)-(4), (6) și (8) sunt aplicabile în mod corespunzător.”
Legea, cu actualizările la zi, poate fi citită integral aici.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Emanciparea minorului care a împlinit 16 ani. Recunoasterea capacitătii de exercitiu anticipată
”Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie” ( art. 40 C. civ.).
Potrivit legii române, capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră (art. 38 C. civ.).
Într-o cerere adresată instanței de tutelă, în calitate de reclamant, va figura minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și care, pentru motive temeinice, dorește acordarea capacității depline de exercițiu anticipate. În cazul în care există acordul ocrotitorului legal, minorul va formula cererea persona , asistat de aceștia. Problema apare în cazul în care ocrotitorii legali se opun, ceea ce determină ca părintele/tutorele să figureze în cerere ca intimat, solicitarea îmbrăcând un caracter contencios. În acest caz, se va solicita instanței desemnarea unui curator special care să apere interesele minorului (art. 150 C. civ.).
De regulă, procedura recunoașterii capacității de exercițiu anticipată este reglementată de Cartea a III-a a Codului, procedura necontencioasă judiciară (art. 527 C. proc. civ. – 537 C. proc. civ.), dar în situația prezentată mai sus, întrucât între ocrotitorul legal (părinte/tutore) se ivesc interese contrare și implică dezbateri publice, orale și contradictorii, se aplică procedura contencioasă, care va soluționa litigiul apărut între minorul de 16 ani și ocrotitorul legal.
Situația de fapt, pentru a se admite o astfel de cerere privitoare la dobândirea capacității de exercițiu sub vârsta majoratului, va trebui să cuprindă motivele temeinice cerute de legiuitor în dispozițiile art. 40 alin. 1 C. civ.
Aspectele esențiale pentru soluționarea cauzei vor fi prezentate în descrierea situației de fapt și pot fi considerate motive temeinice pentru care se solicită acordarea capacității depline de exercițiu următoarele: părinții minorului nu țin legătura cu acesta, minorul este încadrat în muncă și își poate asigura întreținerea prin mijloace proprii, minorul dorește să urmeze o formă de pregătire profesională care în mod normal ar necesita încuviințarea ocrotitorilor legali etc.
O situație deosebită este cea a minorului asupra căruia există instituită măsura de protecție specială de tipul plasamentului. În acest caz, minorul poate solicita emanciparea sa în cazul în care se încadrează în muncă, își găsește o locuință și dorește să părăsească sistemul de protecție.
Instanța de tutelă va aprecia în mod suveran temeinicia motivelor arătate și dacă ele justifică acordarea capacității depline de exercițiu în mod anticipat, va admite cererea.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Când instantele române nu sunt competente să se pronunte privind pensia de întretinere pentru un copil minor cu resedinta în străinătate
Există situații în care instanțele române sunt investite cu soluționarea unor cauze care prezintă elemente de extraneitate , respectiv sunt chemate să se pronunțe asupra unor situații privind stabilirea unei pensii de întreținere în sarcina unui părinte , atunci când un copil minor are reședința în străinătate.
Deloc puține, aceste spețe suportă discuții și ridică adevărate probleme în practică. Pornind de la situațiile premise în care un minor are reședința în străinătate , instanțele de judecată sunt ținute să se pronunțe în sensul aplicării prevederilor Regulamentului CE nr. 4 din 18 decembrie 2009 privind competența , legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere .
Potrivit art. 3 lit. d din Regulamentul CE nr. 4/2009 , ” Are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre: (…..)(d)instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni , cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți .”
”Reședința copilului ” trebuie interpretată ca acea ”reședință obișnuită” și implică o analiză a fiecărui caz în parte. Așadar, trebuie reținuți și dovediți toți factorii de natură a arăta nu numai prezența fizică a copilului pe teritoriul unui stat membru, dar și o anumită integrare a sa într-un mediu social și familial.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat în Hotărârea A ( C-523/07, EU:C:2009:225) că” trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat , cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare , cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale ale copilului în statul respectiv ”.
Cu titlu de exemplu, achiziționarea sau închirierea unei locuințe poate constitui un indiciu al stabilirii reședinței părinților împreună cu minorul pe teritoriul unui stat, de asemenea , depunerea unei cereri de ajutor social la autoritățile competente din statul respectiv , în schimb dacă minorul locuiește alături de părinți o perioadă scurtă, fie vacanță sau nu, dar fără a fi integrat sub orice formă , oferind un caracter temporar situației, această împrejurare nu poate fi reținută ca fiind reședința copilului.
Avocat Andreea Mârcă – Baroul Bacău
https://profesionisti.juridice.ro/andreea-marca
Judecătoria Sector 5 Bucuresti. Aplicarea Regulamentelor CE nr. 2201/2003 și nr. 1259/2010 . Legea aplicabilă divortului când părtile au resedinta în Germania.
În fapt, Judecătoria Sector 5 București a fost învestită cu soluționarea unei cereri de divorț, ambii soți fiind cetățeni români, cu locuința în Germania, despărțiți în fapt de aproximativ 3 ani și fără a relua conviețuirea.
S-a reținut de către instanță faptul că, reședința obișnuită a părților la data sesizării instanței cu cererea de divorț se afla în Germania, ceea ce a determinat aplicarea directă a Regulamentelor CE nr. 2201/2003 și nr. 1259/2010, care au înlăturat atât dispozițiile procedurale române privind competența generală cât și cele din Codul Civil referitoare la determinarea legii aplicabile divorțului.
În continuare, instanța a determinat legea aplicabilă litigiului ca fiind legea germană , conform art. 8 lit. a din Regulamentul CE nr. 1259/2010 , întrucât părțile locuiesc în mod obișnuit în Germania și nu au încheiat un acord prin care să opteze asupra legii aplicabile litigiului. În acest sens, instanța a avut în vedere că sunt ierarhizate criteriile prevăzute de art. 8 din Regulamentul nr. 1259/2010 , astfel dacă sunt îndeplinite condițiile primului criteriu , celelalte sunt excluse.
S-a mai reținut de către instanță și pct. 10 din expunerea de motive prevăzute în Regulamentul CE 1259 /2010 , care prevede că legea stabilită conform normelor conflictuale din Regulament , se aplică motivelor de divorț.
Raportat la dispozițiile art. 1564 din Codul german, o căsătorie poate fi dizolvată printr-o hotărâre judecătorească la cererea unuia sau a ambilor soți. În continuare, art. 1565 alin. 1 din Codul german arată că, o căsătorie poate fi desfăcută în cazul în care nu mai poate continua. Mariajul este destrămat în cazul în care coabitarea dintre soți nu mai există și nu poate fi de așteptat ca soții să restabilească această coabitare.
Potrivit art. 1566 alin. 1 Codul civil german , este o prezumție de necontestat faptul că mariajul s-a destrămat în cazul în care soții au trăit separat timp de un an și ambii soți solicită divorțul sau pârâtul este de acord cu divorțul. Se poate dispune desfacerea căsătoriei și în cazul în care soții sunt separați mai puțin de 1 an , dar continuarea căsătoriei ar constitui o urgență inacceptabilă din motive care țin de persoana celuilalt ( art. 1565 alin 2 Codul civil german).
De asemenea, art. 1566 alin. 2 Codul civil german stabilește că este o prezumție de necontestat faptul că mariajul s-a destrămat în cazul în care soții au trăit separat timp de 3 ani.
Instanța a apreciat că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitorul german pentru a se pronunța divorțul și în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. b din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența internațională a instanțelor române și implicit a Judecătoriei Sector 5 București ( art. 915 alin . 2 C.proc.civ) , a pronunțat divorțul prin prisma faptului că, între soți nu mai există coabitare și nu poate fi de așteptat ca aceștia să reia conviețuirea , separarea lor fiind de mai mult de un an , fără vreo minimă reconciliere. ( Sentința Civilă nr. 972/2023 din 02.02.2023 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București).
Avocat Andreea Marca – Baroul Bacău
Despre avocații raze de speranță, responsabili și asumați
În povestea lor scrisă zi cu zi, la bară, între dosare prăfuite, prin bănci și scaune ce scârțâie ascuțit uneori, ei sunt ca Cenușăreasa, iar Justiția e Mama Vitregă… aparent!
Viața lor este cinci zile pe săptămână petrecută în sălile de judecată, iar asta îi obligă la sinceritate și asumare. Între paginile dosarelor se află povești, se scriu destine și se iau decizii, care afectează în mod iremediabil pe cei în cauză, adică pe clienți, iar ei știu asta.
În fiecare zi ei studiază, citesc, notează, recitesc aceleași pagini din dosare vechi sau noi, se pregătesc intens și nu lasă să le scape nimic, pentru că fiecare aspect oricât de mărunt ar părea, contează. Codurile și legile le sunt în timpul săptămânii, ba chiar uneori și în weekend, cei mai apropiați prieteni. Când intră în sala de judecată, în robele lor impecabile, se pregătesc să fie regii și reginele balului, de fiecare dată.
Au lege, au dreptate, au oratorie și elocință. Impun prin simpla prezență. Sunt maiestuoși. Gladiatorii în robe vor victoria, depun toate diligențele și pun la bătaie tot arsenalul de Ași, iar de cele mai multe ori, luptă foarte bine.
Scorul e mereu o sămânță de stres și rezultatul mereu neașteptat…
Câteodată ei devin Mama Vitregă! Mai ales când trebuie să dea clientului o veste mai puțin bună. Dar au mereu diplomație, curaj și decență, pentru că sunt responsabili și asumați.
Avocatura este ingrată uneori! Se simte ca o otravă dulce…Se întâmplă uneori ca rochiile (robele) de bal să le fie făcute zdrențe, dar nu renunță! Pentru că e prea iubită avocatura și prea multe sacrificii au făcut. Dar a meritat și merită! Și nu se vrea aruncată. Și nu e întotdeauna despre bani, cum se crede uneori. Asta este o prejudecată care are la bază greșelile altor tipuri de avocați, despre care nu vorbim aici și acum.
Avocații responsabili știu că valoarea muncii lor constă și în mulțumiri, zâmbete, lacrimi de bucurie.
Câteodată se văd în rochii de bal… alteori se văd în zdrențe!! Culmea că nu știu ei cât sunt de frumoși chiar și în zdrențe, pentru că poartă întotdeauna cununa binelui și a dreptății.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant prin obținerea cu rea-credință a citării prin publicitate a pârâtului
Circumstantele cauzei
Acționarea în justiție a unei persoane trebuie realizată cu respectarea art. 21 din Constituție și art. 12 din Codul de procedură civilă. Așadar, legiuitorul a prevăzut că ”drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.” (alin. 1).
”Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.” (alin. 2 ).
Din analiza acestei ultime prevederi rezultă că, nu numai reclamantul poate să facă abuz de dreptul său prin accesul liber la justiție ci, chiar și pârâtul poate ”abuza” în cadrul apărărilor sale.
Cu toate acestea, prin analiza de față avem în vedere doar exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant. Buna-credință trebuie avută în vedere atât în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dar și pe tot parcursul procesului. Așadar, este considerat un abuz de drept o acțiune pornită doar în scopul de a șicana sau vătăma partea adversă, fără a justifica vreun interes legitim. Cu toate acestea, nu poate fi sancționat reclamantul dacă prin cererea de chemare în judecată invocă pretenții nejustificate, care vor fi în final respinse de către instanță.
În practică, de multe ori întâlnim situații când partea reclamantă solicită citarea prin publicitate a părții potrivnice, sau desemnarea unui curator (în temeiul dispozițiilor art. 167 alin 3 C.proc.civ ), pe considerentul că, deși a făcut demersuri necesare, nu a reușit să afle domiciliul pârâtului dar, ulterior partea reclamată se prezintă la proces și arată că a fost citată cu rea-credință deși reclamantul cunoștea datele de identificare ale acestuia, precum și reședința sau domiciliul său.
Evident că, toate actele săvârșite de către reclamant vor fi lovite de nulitate absolută după încuviințarea citării în modalitatea arătată mai sus. În acest sens, dispozițiile art. 167 alin 5 C. proc. Civ. arată că ”dacă cel citat se înfățișează și dovedește că a fost citat cu rea-credință, toate actele de procedură ce au urmat încuviințării acestei citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancționat potrivit dispozițiilor art. 187 alin (1) pct. 1 lit. c)”, adică poate fi sancționat cu o amendă judiciară cuprinsă între 100 lei și 1000 lei.
De asemenea, reclamantul care exercită în mod abuziv un drept procesual poate fi obligat, pe lângă amendă și la despăgubiri către partea vătămată (art. 189 C.proc.civ.). De menționat că, după anularea actelor procedurale, partea vătămată va fi repusă în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, iar în cazul căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea respectivei căi de atac (art. 186 alin. 2 C.proc. civ.).
Considerăm că, fiind o excepție absolută, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant poate fi invocată chiar și de către instanță, în baza rolului său activ, scopul final al actului de justiție fiind aplicarea legii și pronunțarea unei hotărâri temeinice, iar acest fapt nu poate fi decât benefic, prin creșterea încrederii justițiabililor în actul de justiție.
Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău
Judecătoria Bacău. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor într-o cauză civilă având ca obiect hotărâre care să țină loc de contract. Existența unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare
Circumstantele Cauzei
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău, reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâții M.B. și M.R. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, motivând că a încheiat cu pârâții o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată la BNP. C.E. din mun. Bacău.
Prin convenție s-a promis vânzarea către reclamantă a unui imobil apartament, s-a stabilit prețul de 166.500 lei, format din suma de 8.400 lei avans și suma de 158.100 lei obținut printr-un credit la o bancă, reclamanta a accesat un credit prin programul Prima Casă, sens în care a obținut toate avizele pentru garantarea împrumutului de către Statul Român, cât și pentru încheierea contractului de creditare însă față de neprezentarea la notar a unuia dintre pârâți, acest contract nu a mai putut fi finalizat, cererea sa fiind încă activă.
Reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, în calitate de pârât, cererea fiind admisă de instanță. Ulterior, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a arătat că își va preciza poziția procesuală în funcție de natura juridică a imobilului care face obiectul contractului (respectiv, dacă bunul este sau nu proprietate publică a statului), urmând a invoca fie excepția inadmisibilității în cazul proprietății publice, fie excepția lipsei calității procesuale pasive în cazul în care imobilul nu este proprietate publică a statului.
Solutia Instantei
Având în vedere că imobilul este proprietate privată, instanța a reținut că Statului Român prin Ministerul Finanțelor are calitate de garant al împrumutului luat de către reclamantă, prin accesarea programului Prima Casă, calitate care atrage calitatea procesuală pasivă într-o acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil al cărui preț este achitat în parte dintr-un împrumut acordat de finanțator și garantat de Statul Român prin programul Prima Casă.
În concluzie, excepția invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost respinsă ca neîntemeiată. (Sentința civilă nr. 6317/2021 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Judecătoria Bacău, nu este definitivă, însă Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a formulat apel).
Notă: pe fond, acțiunea reclamantei a fost admisă și convenția perfectată.
Consideratii privind promisiunea de vânzare si promisiunea de cumpărare în lumina dispozitiilor art. 1669 C.civ. și când se poate solicita pronuntarea de către instantă a unei hotărâri care să tină loc de contract
În materia vânzării, art. 1669 C.civ. reia dispozițiile art. 1279 alin 3 C.civ. și reglementează executarea silită a obligației de a încheia un contract de vânzare, care reprezintă de fapt o obligație de a face, asumată fie printr-o promisiune unilaterală, fie printr-o promisiune bilaterală.
Legiuitorul a instituit în dispozițiile art. 1669 C.civ. următoarele:
”(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.
(2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.
(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.”
Dispozițiile art. 1279 alin (3) C.civ. arată că ” De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
Sigur că, trebuie avut în vedere atât RIL. Dec. ICCJ (RIL) nr. 12/2015, în sensul în care s-a decis că ”în situația în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalți proprietari”, dar și HP. Dec. ICCJ (DCD) nr. 23 /2017 care arată că ”În interpretarea și aplicarea art. 1279 alin (3) teza I și art. 1669 alin. (1) C.civ., nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic”.
În toate situațiile de mai sus, partea care și-a îndeplinit sau care este gata să își îndeplinească obligațiile, poate cere instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, condiționat fiind desigur de întrunirea tuturor condițiilor de validitate ale vânzării.
Prin ipoteză, condițiile vânzării (consimțământ, obiect determinat și licit, preț etc) se cer a fi îndeplinite chiar în momentul încheierii promisiunii de vânzare, numai momentul întocmirii vânzării fiind amânat.
Promisiunea nu este translativă de proprietate, dar conține consimțământul promitentului de a transmite dreptul de proprietate la data convenită.
Pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de contract este posibilă numai dacă bunul se mai află în patrimonial vânzătorului și cu privire la care să nu existe eventuale clauze de inalienabilitate consimțite de proprietar.
Independenta sotilor în cadrul mariajului. Când intervine cenzura, când este prea mult sau când este suficient
Temei juridic
Dispozițiile art. 310 C. Civ.- ”un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț”.
Considerații:
La o primă analiză a textului ar rezulta mai degrabă o formă de cenzură, exprimarea unor obligații negative decât exprimarea unor chestiuni pozitive, întrucât se arată ce nu are dreptul să facă un soț, iar nu ce are dreptul să facă.
Practic se conturează limitele, care subzistă în cenzurarea corespondenței, a relațiilor sociale sau alegerea profesiei. De ce a înțeles legiuitorul că este nevoie a preciza aceste limite când orice relație matrimonială se presupune a fi fost construită pe baza solidă a iubirii, încrederii și a respectului reciproc?
Sau poate de fapt căsătoria presupune tocmai limitarea libertății individuale, anumite îngrădiri care în mod evident, de multe ori devin incompatibile cu năzuințele și visurile fiecărui partener? Oare nu tocmai transparența în relația matrimonială duce la un climat familial potrivit, echilibrat și bazat pe încredere totală?
La o analiză atentă a textului, fără a ne lăsa prinși în capcana observațiilor personale, se pare că legiuitorul a înțeles să arate că tocmai ideea de încredere și respect reciproc conturează ideea de familie bazată pe onestitate, sprijin necondiționat și susținere reciprocă.
Se arată în textul de lege menționat că oricare dintre soți este liber să își aleagă profesia raportat la pregătirea sa profesională, să se angajeze în relații sociale, respectând obligația de fidelitate și să corespondeze într-o manieră în care celălalt soț să nu fie afectat.
Libertatea în cadrul mariajului este trasată de încrederea în celălalt soț, iar limitarea libertății atrage cenzurare, ceea ce aduce în mod categoric afectarea relației matrimoniale. Desigur, este firesc a nu crea falsa idee de independență totală, mariajul în sine presupune drepturi dar și obligații pentru ambii soți. Și chiar dacă încrederea în celălalt soț presupune loialitate și fidelitate, în esență este vorba doar despre securitate emoțională.
În acest sens, legiuitorul a statuat în dispozițiile art. 309 alin 1 C.civ. că ”soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral.” Practic legiuitorul obligă, textul nu lasă loc de interpretări. Niciun soț nu ar trebui să le perceapă ca fiind obligații, ci respectul, fidelitatea și sprijinul moral să fie înțelese ca responsabilități firești. Tocmai aceste ”restricții”, ”datorii” mențin relația matrimonială pe făgașul normal. Încălcând aceste obligații, prin cenzurarea corespondenței, relații sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț, apar limitările și constrângerile atât de nocive în cadrul unui mariaj. Soțul constrâns simte abuzul, care poate îmbrăca toate formele sale (fizic, verbal, psihologic sau emoțional) și se trasează invariabil acele motive temeinice care duc în mod inevitabil la separarea prin divorț.
Concluzii:
Firescul în relația matrimonială este trasat de capacitatea fiecărui soț de a-l înțelege pe celălalt, de comunicarea eficace dintre aceștia, de flexibilitatea lor, de respectul și încrederea reciprocă și de ce nu, chiar de adaptabilitatea fiecăruia la compromisuri.
Libertatea în cadrul mariajului este reprezentată de standardul comun acceptat de ambii soți, iar independența de care vorbește legiuitorul reprezintă de asemenea și un cumul de factori și trăiri raportate fără îndoială și la nivelul de dezvoltare socio-emoțional al fiecăruia, de gradul de percepție și prin raportare la mediul familial anterior, cu referire la amprenta societății în care s-a format ca ființă umana.
Stabilirea paternitătii copilului din afara căsătoriei. Scurte consideratii privind calitatea procesuală activă sau de ce pretinsul tată biologic nu are dreptul la schimbarea stării civile în cadrul unei actiuni în justitie
Legiuitorul român a statuat în cadrul dispozițiilor art. 425 C.civ. că „(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.
(3) Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.”
În lumina textului de lege este fără dubiu că, o acțiune în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei este o acțiune esențialmente personală și aparține în mod exclusiv copilului. Niciun alt subiect de drept nu poate introduce în nume propriu o asemenea acțiune. Atunci când copilul este minor și nu a împlinit 14 ani, acțiunea va fi pornită în numele său de către mamă sau de către reprezentantul său legal care vor acționa numai în numele și în interesul copilului.
Este firesc să fie așa întrucât nicio altă persoană, cu excepția copilului, nu poate justifica un interes în promovarea unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei.
În eventualitatea în care pretinsul tată biologic ar învesti instanța cu o cerere prin care ar solicita stabilirea paternității copilului său rezultat în afara unei căsătorii, cererea sa ar fi respinsă ca inadmisibilă.
Inadmisibilitatea, fiind o sancțiune care vizează exercitarea unei acțiuni prohibite (în cazul de față, prohibiția este expres prevăzută de legiuitor), implică contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța.
Pretinsul tată biologic nu poate formula în mod legal o acțiune având ca obiect stabilire paternitate de vreme ce legea în vigoare la data introducerii acțiunii și soluționării pe fond a acesteia nu îi conferă calitatea procesuală activă și interesul legitim de a solicita modificarea atributelor de stare civilă ale minorului.
Tribunalul Bacău. Emiterea unui ordin de protectie pentru violente verbale si psihologice
Circumstanțele cauzei.
Părțile au avut o relație de uniune consensuală din care a rezultat un minor în vârstă de 4 ani. În prezent, părțile sunt despărțite în fapt. Reclamanta F.C. a reclamat instanței faptul că pârâtul D.L. are un comportament care îi creează o stare de frică și panică, o amenință, vine inopinat la reședința sa și la locul de muncă, fără însă a exercita acte de violență fizică asupra sa. Reclamanta a depus la dosar înscrisuri și transcrieri ale unor convorbiri telefonice, a arătat amenințările și injuriile care îi sunt adresate, susținând că acestea îi produc o stare de profundă temere și neliniște față de integritatea sa fizică și psihică, iar în consecință a solicitat instituirea în favoarea sa a unui ordin de protecție și restricție.
Soluția primei instanțe.
Judecătoria Bacău a reținut că acest comportament este cu atât mai periculos pentru reclamantă, cu cât pârâtul se consideră îndreptățit a se comporta în acest fel față de aceasta, fără a oferi o justificare rezonabilă a acestui comportament. Acest gen de violență are valențele unei violențe de natură psihologică astfel cum este definită prin art. 4 lit. b din Legea nr. 217/2003, mai ales în condițiile în care acest comportament este unul repetitiv și insistent. Urmărirea fizică din partea pârâtului și supravegherea locuinței victimei sunt de natură a potența sentimentul de teamă al reclamantei. Din modul de exercitare rezultă că agresiunea verbală/psihologică manifestată de pârât este de natură să creeze victimei o stare de stres și de tensiune, care pot să îi degradeze calitatea vieții zi de zi.
În consecință, prima instanță a admis solicitarea reclamantei F.C. și a dispus emiterea unui ordin de protecție și restricție și a apreciat că, față de conduita agresivă a pârâtului D.L., se impune interdicția de a se apropia la o distanță mai mică de 50 m față de victimă, de locul de muncă al acesteia, precum și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, cu dumneaei.
După pronunțarea sentinței Judecătoriei Bacău, pârâtul-agresor a contactat-o telefonic pe reclamanta și s-a deplasat la Grădinița minorului părților.
Împotriva hotărârii, pârâtul a formulat apel și a susținut că mesajele și convorbirile telefonice depuse de către reclamantă, deși conțin un limbaj trivial, nu sunt de amenințare astfel încât să creeze reclamantei o stare de frică și pericol, ci sunt mesaje specifice între două persoane care nu se mai înțeleg și au devenit incompatibile. A mai arătat că, în lipsa unei stări de pericol, care trebuie probate riguros, orice persoană este liberă să își gestioneze relațiile sociale și familiale, să tolereze și să dezvolte comportamente și limbaje considerate de societate improprii și inadecvate, până la limita la care reușește să dovedească prin probe că, aceste atitudini și manifestări au devenit periculoase în mod real, pentru integritatea fizică și psihică a victimei.
Soluția Tribunalului Bacău. Decizia civilă nr. 11 A/2022.
Respinge apelul ca nefondat. Tribunalul a apreciat că argumentele apelantului sunt neîntemeiate pentru că din cuprinsul mesajelor dintre părți rezultă fără dubiu amenințările și jignirile care îi sunt aduse în mod constant reclamantei, iar ceea ce este mai grav este faptul că agresorul consideră că un astfel de comportament este justificat și nu conștientizează caracterul ilicit al unei astfel de conduite. Mai mult, chiar după soluționarea cauzei în primă instanță, neînțelegând gravitatea faptelor sale, întrucât deși hotărârea primei instanțe era executorie, a încercat să o contacteze telefonic pe reclamantă, în disprețul interdicției impuse.
Existența unor neînțelegeri nu pot justifica sub nicio formă abuzul, imixtiunea și controlul vieții reclamantei. În atare condiții, obligațiile stabilite în sarcina apelantului și limitarea libertății de circulație în preajma victime sunt măsuri necesare în scopul protejării victimei.
Tribunalul Bucuresti. Lipsa procedurii separării de corp în legislatia română. Aplicarea Hotărârii C-249/2019 a CJUE în soluționarea divortului când părtile au resedinta în Italia
Cu titlu preliminar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene CJUE) a pronunțat hotărârea în cauza C-249/2019 , pe 16 iulie 2020, ca urmare a cererii de decizie preliminară adresate în temeiul art. 267 TFUE ( fostul articol 234 din Tratatul CE) de Tribunalul București (instanța de trimitere), cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 159/2010 , de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.
Asadar, CJUE , prin Hotărârea mai sus menționată a statuat că art.10 din Regulamentul (UE) nr. 1259 /2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp trebuie interpretat în sensul că termenii ”în cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 și 8 nu prevede divorțul ” vizează numai situațiile în care legea străină aplicabilă nu prevede sub nicio formă divorțul.
Circumstanțele cauzei:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău, reclamantul A.R. , rezident în Italia,a chemat in judecată pe pârâta A.C., rezidentă în Italia , solicitând desfacerea căsătoriei încheiate la 12.08.2016 în jud.Bacău. Pârâta , legal citată, a formulat întâmpinare , prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bacău, a menționat că anterior sesizării de către reclamant a instanțelor române , ea a introdus cerere de divorț/separare în fața instanțelor italiene și a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând dispozițiile legii italiene ( art. 3 din Legea nr. 898/1.12.1970) și dispozițiile art. 8 lit.a din Regulamentul UE nr. 1259/2010 al CE de punere in aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp , în absența motivelor prescrise de aceste dispoziții ale legii italiene , divorțul neputând interveni decât în cazul în care s-a pronunțat în prealabil o decizie de separare judiciară a soților.
Judecătoria Bacău și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sector 5 București , care a reținut că legea italiană este aplicabilă divorțului și din oficiu a atașat la dosar dispozițiile legii italiene, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 8 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 .
Ulterior, pârâta a invocat inadmisibilitatea cererii de divorț, pe considerentul că nu există o sentință de separare în fapt și nu au trecut cel puțin 12 luni de la separare, condiție cerută expres de art. 3 alin . 2 lit. b din legea italiană nr. 898/1970 modificată.
Soluția primei instanțe:
Judecătoria Sectorului 5 a respins excepția de inadmisibilitate și a făcut aplicare interpretării dată de CJUE în cauza C-249/2019 conform căreia ” într-o situație în care instanța competentă consideră că legea străină aplicabilă în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1259/2010 nu permite să se soluționeze un divorț decât cu condiția să fi fost precedat de o separare de corp cu o durată de trei ani , în timp ce legea forului nu prevede norme de procedură în materie de separare de corp, această instanță trebuie totuși , în lipsa posibilității de a pronunța ea însăși o asemenea separare , să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute de legea străină aplicabilă și să constate aceasta în cadrul procedurii de divorț cu care este sesizată”. În consecință, Judecătoria Sectorului 5 a dispus desfacerea căsătoriei , constatând că , părțile au fost despărțite în fapt mai bine de 12 luni înaintea promovării divorțului , fără a relua conviețuirea .
Împotriva acestei hotărâri a făcut apel pârâta, pe motiv că soluția dată contravine legislației italiene, că părțile nu fuseseră despărțite în fapt mai mult de 12 luni anterior promovării acțiunii și că nu s-a făcut interpretarea corectă a dispozițiilor CJUE în cauza C-249/2019.
Soluția Tribunalului București. Decizia Civila nr. 563 A /8.03.2022
Respinge apelul ca nefondat. Tribunalul a apreciat că pentru calculul perioadei neîntrerupte de separare durata de 12 luni trebuie să se împlinească la data când cuplul s-a înfățișat în fața instanțelor române (primul termen de judecată cu procedură completă).
Instanța română nu este obligată să pronunțe o hotărâre prin care să constate separarea de corp a soților , ci doar să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute de legea străină aplicabilă și să constate aceasta în cadrul procedurii de divorț cu care este sesizată, în lipsa posibilității de a pronunța ea însăși o asemenea separare.
Judecătoria Buhusi. Inadmisibilitatea cererii de reexaminare întemeiată pe dispozitiile art. 200 C.proc. împotriva Încheierii dată în sedinta publică de anulare a cererii reconventionale
Cererea reconvențională având caracter incidental nu este supusă procedurii de regularizare reglementată de art. 200 C.proc. civ., dacă în procedura de regularizare nu s-a dispus de către instanță asupra taxei de timbru, iar anularea ca netimbrată a cererii reconvenționale nu s-a realizat în procedura de regularizare prin Încheiere dată în Camera de Consiliu în condițiile art. 200 alin. 4 C.proc civ., ci printr-o Încheiere dată în ședință publică, care are caracter interlocutoriu, potrivit dispozițiilor art. 235 C.proc. civ.
Art. 200 C.proc. civ., fiind un text aplicabil exclusiv procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, pe calea acestuia nu poate fi cenzurată o Încheiere interlocutorie pronunțată după epuizarea procedurii de regularizare.
De altfel, art. 12^1 Legea 76/2012 (actualizată) privind punerea în aplicare a Legii nr. 134 /2010 privind Codul de procedură civilă, arată că „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind verificarea cererii și regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale și nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziții”.
Așadar, o cerere de reexaminare formulată în temeiul dispozițiilor art. 200 C.proc.civ. împotriva unei Încheieri dată în ședință publică prin care o cerere reconvențională este anulată ca netimbrată, va fi respinsă de instanță ca inadmisibilă. (Încheierea nr. 30/2022, Judecătoria Buhuși, nepublicata).
Institutia punerii sub interdictie – incertitudine legală. Necesitatea ca legiuitorul să adapteze dispozitiile art. 164 alin. (1) C.civ. fată de Decizia Curtii Constitutionale
În concret, prin Decizia nr. 601/16.07.2020, pronunțată de Curtea Constituțională în dosarul nr. 695D/2017 și publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 27.01.2021 s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat ca art. 164 alin. (1) C.civ. este neconstituțional.
Art. 164 alin (1) C.civ. prevedea că “persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească”.
Din considerentele Deciziei Curții se constată că, se critică procedura punerii sub interdicție din punct de vedere al constitutionalității, prin prisma faptului că nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, că nu are în vedere că pot exista diferite grade de incapacitate, că nu se dispune pe o perioadă determinată de timp și nu este supusă unei revizuiri periodice, sens în care o anumită incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte.
Totodată, Curtea Constituțională a acceptat că punerea sub interdicție are caracterul unei măsuri de ocrotire, având drept consecință lipsirea persoanei în cauză de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei, astfel încât rolul tutorelui este de a administra în mod corespunzător bunurile persoanei pusă sub interdicție și de a contribui la bunăstarea acestuia.
În contextul în care, nici până în prezent, legiuitorul nu înțeles să stabilească un cadru legal de protecție a persoanelor care nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor, prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (2) C.proc.civ, coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) si (2) din Constituție și art. 12 alin. (4) din Convenția Națiunilor Unite, instanțelor de judecată le revine sarcina de a analiza raportat la fiecare speță în parte, atât existența discernământului, dar și proporționalitatea deteriorării cognitive, precum și deficitul de adaptabilitate cu implicații asupra funcționalității globale și a luării deciziilor în propriul beneficiu, cu referire, evident, la persoana care urmează a fi pusă sub interdicție.
Având în vedere inclusiv Hotărârea din 31 mai 2016 pronunțată în Cauza A.N. împotriva Lituaniei, sub aspectul art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere că o constatare a incapacității totale implică ingerințe majore în dreptul persoanei la respectarea vieții private și se poate face doar în circumstanțe excepționale, iar ingerința trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească un obiectiv legitim.
Se constată totodată că, măsura punerii sub interdicție există în continuare reglementată în legislația internă, în continuare își produc efecte dispozițiile art. 106 alin.( 2) C.civ. coroborate cu dispozițiile art. 936 și următoarele din Codul de procedură civilă, dar trebuie analizate prin prisma considerentelor Curții Constituționale și a legislației internaționale la care România este parte.
În concluzie, este impetuos necesar ca legiuitorul să aibă în vedere într-un timp rezonabil că instituția punerii sub interdicție trebuie reglementată corespunzător, într-o societate democratică, în care o persoană bolnavă are nevoie de ocrotire, astfel încât un tutore să aibă posibilitatea și obligația de a se asigura de bunăstarea persoanei afectată de tulburări cognitive și de asemenea, să poată să îi ofere o îngrijire corespunzătoare.
Consideratii teoretice privind scindarea autoritătii părintesti sau când intervin motive temeinice pentru ca unul dintre părinți să exercite în mod exclusiv autoritatea părintească
Conform art. 483 alin. 1 din Codul civil, “autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri ce privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți .”
Dacă părinții nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece, atunci când părinții sunt despărțiți, fie ca sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității de către părinții care locuiesc împreună, întrucât, în concret, copilul va locui cu unul dintre părinți, iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.
Exercitarea autorității părintești presupune exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești. În principiu, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți împreună. Exercițiul comun al autorității părintești fundamentează prezumția mandatului tacit reciproc între părinți, reglementată de art. 503 alin. 2 din Codul civil.
În reglementarea divorțului este statuată regula conform căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți (art. 397 C.civ.), dar conform art. 398 C.civ., pentru motive temeinice, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinți.
Art. 507 C.civ., la rândul său, enumeră situații general valabile care vor conduce la exercițiul autorității părintești de un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părinților căsătoriți și a celor divorțați sau care nu conviețuiesc.
În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, trebuie avute în vedere doar fapte concrete și dovedite. Probatoriul trebuie să îndeplinească următoarele elemente cumulative: dovada de către părintele solicitant că există o vătămare a interesului superior al copilului, care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între vătămare și exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că, soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusive de către părintele care solicită.
Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanțelor judecătorești modul în care motivele întemeiate sunt apreciate, dar trebuie avut în vedere, în mod categoric, interesul superior al copilului.
Chiar dacă Codul civil nu evidențiază aceste motive temeinice, Legea 272/2004 republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului în cuprinsul alin. 7 al art. 36 se arată că “se consideră motive temeinice pentru ca o instanță să poată decide ca autoritatea să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violentă, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte al autorității părintești”.
Prin sintagma “orice alt motiv legat de riscurile pentru copil”, legiuitorul a lăsat din nou în sarcina instanțelor de judecată spre analiză toate situațiile concrete, particulare fiecărui caz în parte. Spre exemplu, lipsa unui sprijin, fie afectiv sau material, lipsa prezenței fizice a părintelui nerezident o perioadă considerabilă de timp, constituie motiv temeinic pentru ca instanța de judecată să dispună exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești de către părintele solicitant. Nu încape dubiu că în situația menționată, interesul superior al minorului este categoric vătămat.
Tribunalul Vaslui. Inadmisibilitatea apelului. Invocarea în calea de atac a omisiunii instantei de fond de a se pronunta asupra cererii reconventionale
Prin cererea de apel s-a criticat de către apelantul-pârât nepronunțarea de către instanța asupra cererii reconvenționale.
Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. 1 C.proc.civ. “dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.
(2) Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător“.
Scopul acestei proceduri este tocmai acela de a pune în discuție cererea rămasă nesoluționată și a asigura parții toate gradele de jurisdicție prevăzute prin cererea formulată și rămasă nesoluționată.
Instanța de apel a statuat ca, “raportat acestor dispoziții se constată că invocarea în calea de atac a omisiunii de a se pronunța asupra cererii reconvenționale nu poate fi primită, cererea fiind inadmisibilă, partea având la dispoziție o altă procedură pentru soluționarea cererii.”
În concluzie, Tribunalul s-a pronunțat în mod definitiv și a admis excepția inadmisibilității cererii de apel în ceea ce privește nepronunțarea asupra cererii reconvenționale (Decizia nr. 37/A/2022 – Tribunalul Vaslui).
ÎCCJ. Aspecte jurisprudentiale privind competenta de solutionare a divortului când niciuna dintre părti nu mai locuieste în circumscriptia ultimului domiciliu comun. Conflict negativ de competentă
Circumstanțele cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad la data de 18 noiembrie 2020, reclamantul I.M. a chemat în judecată pe pârâta I.P. solicitând instanței să dispună desfacerea căsătoriei.
La data de 16 decembrie 2020, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei și a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bârlad, motivând că ultimul domiciliu comun al soților a fost în com. Săucești jud. Bacău.
Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență:
Judecătoria Bârlad a admis excepția de necompetentă teritorială, pe considerentul că “cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință a soților “ (art. 915 alin 1 teza I C.proc.civ.) și fiind dovedit acest aspect și necontestat de părți, a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Bacău.
Ulterior, reclamantul I.M. a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale în fața Judecătoriei Bacău, motivând că el locuiește în circumscripția Judecătoriei Bârlad, pârâta I.P. fiind plecată în străinătate ulterior separării părților în fapt.
Investită după declinarea de competență, Judecătoria Bacău a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de reclamant și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Bârlad. În considerentele hotărârii a reținut că problema competenței se determină în raport de momentul în care instanța este sesizată. Reclamantul I.M. a sesizat instanța cu cerere de divorț în data de 08.11.2020. Judecătoria Bacău a reținut că, din dispozițiile art. 915 alin 1 C.proc.civ. rezultă regula generală în materie de divorț că “instanța competentă teritorial să soluționeze cererea este cea în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților“, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții și anume: cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.
În speță, ambii soți au admis că ultimul domiciliu comun s-a aflat pe raza județului Bacău, însă din septembrie 2019 (moment indicat de părți ca fiind al separării în fapt), deci anterior introducerii cererii de divorț (8 noiembrie 2020) reclamantul I.M. locuiește pe raza municipiului Bârlad, iar pârâta I.P. locuiește în Marea Britanie din perioada anterioara introducerii cererii de divorț.
Ca atare, văzând că niciunul dintre soți nu mai locuiește în raza judecătoriei ultimului domiciliu comun și că locuința pârâtei nu se afla în țară, iar instanțele române sunt competente internațional, în speță devine incidentă ultima teză a art. 915 alin. 1 C.proc.civ., potrivit căreia “când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul”.
Considerentele ICCJ cu privire la conflictul negativ de competență (Decizia nr. 2552/18 noiembrie 2021)
Sub aspectul determinării competenței teritoriale în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, ICCJ a considerat că, sunt aplicabile dispozițiile art. 915 alin. 1 C.proc.civ.
“În speță, instanțele de conflict au considerat în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 915 alin. 1 C.proc.civ., ce instituie competența teritorială exclusivă în favoarea instanței în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu comun al părților.
Conflictul negativ de competență a fost determinat de aplicarea diferită, de către instanțele aflate în conflict, a dispozițiilor legale menționate anterior la situația de fapt din dosar”.
Raportat la situația de fapt, se constată că niciuna dintre părți nu se mai afla în locuința ce a constituit domiciliu comun, astfel că investirea Judecătoriei Bârlad, unde locuiește în prezent reclamantul, pârâta fiind plecată în străinătate, s-a realizat cu respectarea normelor de competență în vigoare la data începerii procesului.
ICCJ a hotărât definitiv și a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bârlad. (Decizia nr. 2552/2021)